+4 0746 110 107

Denuntarea unilaterala a contractului fapt sau act juridic. Dreptul la actiune pentru plata despagubirilor cauzate de denuntarea unilaterala sau angajarea raspunderii delictuale

Decizia nr. 77/2018 privind examinarea sesizării formulate de Curtea de Apel Bacău – Secția I civilă, în Dosarul nr. 4.299/110/2016, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: “denunțarea unilaterală a unui contract de către organele de conducere ale persoanei juridice, în ipoteza în care nici legea și nici contractul nu reglementează dreptul de denunțare unilaterală a contractului, constituie act juridic sau fapt juridic ilicit în sensul art. 35 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice, cu modificările și completările ulterioare?”

În vigoare de la 14 februarie 2019

Publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 117 din 14 februarie 2019. Formă aplicabilă la 17 februarie 2019.

COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT

Dosar nr. 1.981/1/2018

Iulia Cristina Tarcea – președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție – președintele completului

Lavinia Curelea- președintele delegat al Secției I civile

Eugenia Voicheci- președintele Secției a II-a civile

Lavinia Dascălu- judecător la Secția I civilă

Alina Iuliana Țuca- judecător la Secția I civilă

Florentin Sorin Drăguț- judecător la Secția I civilă

Mihaela Paraschiv- judecător la Secția I civilă

Andreia Liana Constanda- judecător la Secția I civilă

Ileana Izabela Dolache-Bogdan- judecător la Secția a II-a civilă

Virginia Florentina Duminecă- judecător la Secția a II-a civilă

Marian Budă- judecător la Secția a II-a civilă

Nicoleta Țăndăreanu- judecător la Secția a II-a civilă

Petronela Iulia Nițu- judecător la Secția a II-a civilă. Ședința este prezidată de doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluționarea Dosarului nr. 1.981/1/2018, a fost constituit conform dispozițiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă și ale art. 27alin. (1) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu modificările și completările ulterioare (Regulamentul).

La ședința de judecată participă doamna Elena Adriana Stamatescu, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispozițiile art. 276 din Regulament.

Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Bacău – Secția I civilă, în Dosarul nr. 4.299/110/2016, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: “denunțarea unilaterală a unui contract de către organele de conducere ale persoanei juridice, în ipoteza în care nici legea și nici contractul nu reglementează dreptul de denunțare unilaterală a contractului, constituie act juridic sau fapt juridic ilicit în sensul art. 35 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice, cu modificările și completările ulterioare?”.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, ce a fost comunicat părților, conform dispozițiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; apelanta-reclamantă și intimații- pârâți au depus în termen legal, prin avocat, puncte de vedere asupra chestiunii de drept.

În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunțare asupra sesizării privind pronunțarea unei hotărâri prealabile.

ÎNALTA CURTE,

deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:

I. Titularul și obiectul sesizării

1.Curtea de Apel Bacău – Secția I civilă a dispus, prin Încheierea din 25 iunie 2018, în Dosarul nr. 4.299/110/2016, aflat pe rolul acestei instanțe, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept menționată.

2. Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 20 iulie 2018, cu nr. 1.981/1/2018, termenul pentru soluționarea dosarului fiind stabilit la 12 noiembrie 2018.

 

II.Norma de drept intern ce formează obiectul sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la pronunțarea unei hotărâri prealabile

3. Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice, cu modificările și completările ulterioare (Decretul nr. 31/1954) [abrogat prin art. 230 lit. n) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, cu modificările și completările ulterioare]

Art. 35. 

“Persoana juridică își exercită drepturile și își îndeplinește obligațiile prin organele sale.

Actele juridice făcute de organele persoanei juridice, în limitele puterilor ce le-au fost conferite, sunt actele persoanei juridice însăși.

Faptele ilicite săvârșite de organele sale obligă însăși persoana juridică, dacă au fost îndeplinite cu prilejul exercitării funcției lor.

Faptele ilicite atrag și răspunderea personală a celui ce le-a săvârșit, atât față de persoana juridică, cât și față de cel al treilea.”

III. Expunerea succintă a procesului

4. Cererea de chemare în judecată și apărările pârâților Prin Cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău – Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la data de 12 iunie 2014 cu nr. 4.299/110/2016, reclamanta X – S.R.L. a solicitat obligarea în solidar a pârâților P.T. – S.R.L. (fostă E.T. – S.R.L.), Y și Z – persoane fizice la plata sumei de 6.889.294,94 RON cu titlu de despăgubiri civile.

În motivare s-a arătat că în cursul anului 2004 între reclamantă și Rafinăria D. – S.A., reprezentată prin lichidator judiciar, s-a încheiat Contractul de ecologizare nr. xxx din 16 iulie 2004, în baza căruia reclamanta urma să presteze servicii de ecologizare în respectivul obiectiv economic și să mai achite suma de 850.000.000 ROL, având în schimb dreptul să ridice și să valorifice reziduurile petroliere existente în incinta rafinăriei.

S-a mai arătat că reclamanta a achitat suma menționată și a început activitatea de ecologizare a rafinăriei, însă din cantitatea de aproximativ 36.000 tone de reziduuri petroliere a reușit să ridice doar cantitatea de 2.021 tone, în perioada 2004-2006.

În anul 2004 rafinăria a fost achiziționată de o societate cu răspundere limitată, iar mai apoi, de la această societate, de către E.T. – S.R.L., respectiv pârâta, prin Contractul de vânzare-cumpărare nr. xxx din 31 martie 2006, iar la scurt timp după aceea, conducerea pârâtei a interzis accesul în incinta obiectivului economic, unde au rămas aproximativ 34.000 tone de reziduuri petroliere, mare parte din această cantitate fiind valorificată de pârâtă.

Reclamanta a formulat plângeri penale împotriva pârâților Y și Z, pârâta P.T. – S.R.L. având calitatea de parte responsabilă civilmente; procesul penal a încetat în privința primului pârât, considerându-se că lipsește plângerea prealabilă, iar în ceea ce îl privește pe al doilea pârât, pentru că fapta nu este prevăzută de legea penală, latura civilă fiind lăsată nesoluționată.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 25 alin. (5), art. 27 alin. (2) și art. 20 alin. (8) din Codul de procedură penală și art. 1.349 și 1.357 din Codul civil.

Pârâții au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea acțiunii ca nefondată, arătându-se, în esență, că acțiunea civilă ce a făcut obiectul dosarului penal a fost lăsată nesoluționată în considerarea faptului că se pretindea un drept de proprietate asupra reziduurilor petroliere aflate pe teritoriul Rafinăriei D. – S.A., iar prejudiciul invocat reprezenta contravaloarea acelor produse și beneficiul nerealizat. Or, instanțele au stabilit că societatea reclamantă nu are un drept de proprietate asupra reziduurilor petroliere de pe teritoriul rafinăriei. În acest sens a fost invocată Decizia nr. x din 27 ianuarie 2012 a Curții de Apel Bacău – Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin care a fost respinsă acțiunea promovată de societatea pârâtă, de reziliere a contractului anterior menționat, reținându-se că reclamanta ar fi avut drept de preluare a reziduurilor, și nu drept de proprietate asupra acestora.

Totodată, reclamanta nu și-a respectat obligațiile de a obține avize de mediu pentru ridicarea deșeurilor, deși a fost notificată în acest sens de societatea pârâtă.

5. Hotărârea primei instanțe

Prin Încheierea de ședință din data de 7 decembrie 2016, tribunalul a dispus suspendarea cauzei față de pârâta P.T. – S.R.L. în baza art. 75 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 85/2014), fiind disjunsă cererea formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâții persoane fizice.

Prin Sentința civilă nr. xxx din 3 mai 2017, Tribunalul Bacău – Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins ca nefondată cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu pârâții persoane fizice.

Considerentele reținute de instanță au fost, în rezumat, următoarele:

Reclamanta a solicitat obligarea în solidar a pârâților la plata de despăgubiri pentru refuzul de a i se permite să ridice și să valorifice reziduurile petroliere aflate în incinta rafinăriei proprietatea pârâtei P.T. – S.R.L., invocând răspunderea civilă delictuală, respectiv art. 1.349 și următoarele din Codul civil, cu toate că în raport cu situația de fapt sunt aplicabile dispozițiile art. 998999 din Codul civil de la 1865.

Asupra chestiunii referitoare la preluarea de către pârâta P.T. – S.R.L. a calității de cocontractant în baza Contractului de ecologizare nr. xxx din 16 iulie 2004 există putere de lucru judecat, aspectul în cauză fiind reținut în cuprinsul Deciziei nr. x din 27 ianuarie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Bacău – Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ce a avut ca obiect tocmai rezilierea acestui contract.

Reținând, așadar, existența relațiilor contractuale dintre reclamantă și pârâta P.T. – S.R.L., instanța a apreciat că răspunderea delictuală a persoanelor cu funcții de conducere din cadrul celei din urmă societăți nu se poate antrena decât în anumite condiții. Răspunderea față de terți a administratorilor/organelor de conducere ale societății are caracter excepțional, putând fi angajată fie în situația în care actele sau faptele acestora sunt detașabile de exercițiul funcțiilor lor și actul este încheiat cu depășirea limitelor mandatului dat de societate sau în situația în care faptul juridic este îndeplinit sau săvârșit în afara funcției încredințate, respectiv fără legătură cu aceasta, fie în situația în care administratorul a garantat personal datoriile societății, fie în cazul insolvenței societății.

Instanța a reținut însă că în cauză nu există niciunul dintre cazurile în care se poate antrena răspunderea civilă a administratorilor/organelor de conducere față de creditorii societății.

În acest sens, în cauză nu se pune nici problema garantării de către pârâții persoane fizice a datoriilor societății, instanța nefiind învestită cu soluționarea acțiunii prevăzute de dispozițiile art. 169 din Legea nr. 85/2014, aceasta fiind de competența judecătorului-sindic.

Instanța a apreciat, de asemenea, că ipoteza depășirii limitelor mandatului dat de societate nu este aplicabilă în speța de față, întrucât această ipoteză se referă la situația în care administratorii/reprezentanții unei societăți produc prejudicii terților prin acte/fapte care sunt detașabile de exercițiul funcțiilor lor, acționând așadar în afara intereselor societății, de regulă în interes personal. În cauză, pârâții nu au acționat însă individual, prin disociere de funcția încredințată de pârâta P.T. – S.R.L., actele imputate prin cererea introductivă angajând în mod evident societatea, vizând asigurarea obiectivelor urmărite prin executarea Contractului de ecologizare nr. xxx din 16 iulie 2004.

Din nicio probă administrată în cauză nu a reieșit că societatea pârâtă ar fi avut alte interese în legătură cu acest contract decât reprezentanții săi.

Pe de altă parte, chiar și în ipoteza în care s-ar admite scindarea răspunderii, cu analizarea separată a răspunderii civile delictuale în persoana pârâților Y și Z, instanța a reținut că reclamanta nu a făcut dovada îndeplinirii condițiilor răspunderii delictuale de drept comun în persoana acestora.

În cauză, reclamanta a invocat faptul că prejudiciul produs, cuantificat la evaluarea cantității de reziduuri petroliere neexploatate în temeiul contractului încheiat cu societatea pârâtă, a fost produs de pârâții persoane fizice prin săvârșirea faptei ilicite care a constat în interzicerea pătrunderii pe teritoriul Rafinăriei D. S.A. a autospecialelor destinate ridicării reziduurilor ce au făcut obiectul contractului.

Cu privire la prejudiciu, reclamanta avea obligația probării cuantumului, aceasta susținând că ar proveni din evaluarea cantității de reziduuri petroliere neexploatate, ca urmare a împiedicării executării contractului de către pârâți.

În cauză, s-a dispus o probă cu expertiză tehnică, anulată de instanță, ca urmare a imposibilității administrării unei probe de specialitate care să determine cantitatea de reziduuri ce se află pe teritoriul rafinăriei, în lipsa resurselor financiare ale reclamantei în vederea achitării costului unei asemenea expertize.

În acest context, față de împrejurarea că sarcina probei revine reclamantului, instanța a reținut că nu s-a dovedit întinderea prejudiciului.

Mai mult, potrivit concluziilor raportului de expertiză contabilă dispusă în cauză, acest cuantum nu a putut fi stabilit nici prin raportare la documentele contabile ale societății, întrucât nu au fost întocmite de către societatea reclamantă fișe de magazie, în care să fie înscrise stocuri de deșeuri petroliere.

În ce privește fapta ilicită, în cauză au fost audiați martori, din declarațiile acestora rezultând, pe de o parte, că accesul autospecialelor reclamantei a fost restricționat pe perioada derulării operațiunilor de mentenanță efectuate în cadrul rafinăriei, iar, pe de altă parte, faptul că una dintre acestea a fost oprită pe teritoriul societății pârâte pentru o perioadă de timp, însă ulterior a fost lăsată să plece.

Instanța a constatat că reclamanta, deși încearcă dovedirea unei situații de fapt care să implice acțiunea personală a reclamanților și să atragă răspunderea acestora față de nerespectarea contractului, invocă, de fapt, o nerespectare a contractului și nu are în vedere faptul că pârâții cu funcții de conducere în cadrul societății pârâte nu au acționat în nume propriu, ci numai ca reprezentanți ai acesteia. Reclamata este astfel în eroare cu privire la răspunderea ce se putea atrage în cauză, fiind exclusă răspunderea civilă delictuală, în contextul în care părțile aveau încheiat un contract.

Prin urmare, nu se poate reține în cauză nici vinovăția și nici legătura de cauzalitate a faptelor imputate pârâților, care au acționat în temeiul contractului încheiat între cele două societăți.

6. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamanta, care a solicitat admiterea apelului și schimbarea sentinței, în sensul admiterii acțiunii.

În esență, a arătat că, prin faptele lor, și anume denunțarea unilaterală a contractului și împiedicarea reclamantei de a-și desfășura activitatea și de a respecta contractul, pârâții persoane fizice, care aveau funcții de conducere (director și administrator), i-au produs un prejudiciu material cert constând în lipsirea de venituri din prelucrarea reziduurilor petroliere.

Apelul a fost înregistrat la Curtea de Apel Bacău la data de 9 noiembrie 2017.

7. La termenul de judecată din 18 iunie 2018, instanța, din oficiu, a pus în discuția părților sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul art. 519 și 520 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: dacă denunțarea unilaterală a unui contract de către organele de conducere ale persoanei juridice, în ipoteza în care nici legea și nici contractul nu reglementează dreptul de denunțare unilaterală a contractului, constituie act juridic sau fapt juridic ilicit în sensul art. 35 din Decretul nr. 31/1954.

8. Prin Încheierea pronunțată la 25 iunie 2018, sesizarea a fost considerată admisibilă și, în temeiul dispozițiilor art. 520 alin. (2)din Codul de procedură civilă, s-a dispus și suspendarea judecății.

IV. Motivele de admisibilitate reținute de titularul sesizării

9. Prin Încheierea pronunțată la 25 iunie 2018, Curtea de Apel Bacău – Secția I civilă a constatat îndeplinite condițiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție, prevăzute de dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă, pentru următoarele argumente:

Cauza este în curs de judecată, în apel, în ultimă instanță, în competența legală a unui complet de la curtea de apel. Referitor la sintagma “în ultimă instanță” din art. 519 din Codul de procedură civilă, Curtea a constatat că aceasta se regăsește și în art. 475 din Codul de procedură penală. Or, practica constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție în materia sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept penal este în sensul că instanțele de apel sunt instanțe care soluționează cauzele în ultimă instanță, chiar dacă deciziile pronunțate de curțile de apel, ca instanțe de apel, sunt supuse recursului în casație, cale extraordinară de atac similară cu recursul din procedura civilă. În opinia instanței de trimitere, pentru identitate de rațiune, se impune ca și în materie civilă să se dea aceeași interpretare sintagmei “în ultimă instanță”, prevăzută de art. 519 din Codul de procedură civilă.

Soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată în apel depinde de lămurirea chestiunii de drept menționate, deoarece aceasta are relevanță în privința posibilității răspunderii civile delictuale a persoanelor din conducerea unei societăți, prin raportare și la dispozițiile art. 35 din Decretul nr. 31/1954.

V. Punctele de vedere ale părților cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

10. Doar apelanta-reclamantă și-a exprimat punctul de vedere cu privire la admisibilitatea sesizării și la chestiunea de drept supusă dezlegării, arătând, în esență, că nu este necesară sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, având în vedere Decizia nr. x din 27 ianuarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Bacău – Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în care s-a arătat că singura parte din contract care nu și-a îndeplinit obligațiile contractuale a fost societatea la care pârâții ocupau funcții de conducere.

11. După comunicarea raportului, în temeiul dispozițiilor art. 520 alin. (10)din Codul de procedură civilă, apelanta- reclamantă a depus, în termen legal, prin avocat, un punct de vedere asupra chestiunii de drept, prin care, după expunerea amplă a stării de fapt, a considerentelor hotărârii instanței de fond și a motivelor de apel, a apreciat că denunțarea unilaterală a contractului de prestări servicii constituie un fapt juridic ilicit.

Cu privire la admisibilitatea sesizării a arătat că înțelege să susțină punctul de vedere expus de Curtea de Apel Bacău prin încheierea de sesizare.

12. Intimații-pârâți au depus, de asemenea, în termen legal, prin avocat, un punct de vedere asupra chestiunii de drept, prin care au apreciat că sesizarea este inadmisibilă, deoarece cauza nu este soluționată în ultimă instanță de completul de judecată al Curții de Apel Bacău care a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție.

VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

13. Completul de judecată învestit cu soluționarea apelului în Dosarul nr. 4.299/110/2016 nu și-a exprimat punctul de vedere asupra chestiunii de drept.

VII.  Jurisprudența instanțelor naționale în materie

14. Jurisprudența Curții de Apel Bacău: instanța de trimitere a comunicat opinia majoritară a judecătorilor Secției I civile, potrivit căreia denunțarea unilaterală a contractului, în contextul arătat în sesizare, constituie act juridic, nu fapt juridic.

Tribunalul Bacău – Secția a II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal a apreciat că manifestarea de voință a organelor de conducere ale societății făcută în scopul producerii de efecte juridice – denunțarea unilaterală a unui contract – reprezintă un act juridic al societății. Din moment ce nu produce niciun efect juridic cu privire la persoana/persoanele din cadrul organelor de conducere ale societății, ci doar cu privire la societate, iar între terți și organele de conducere nu se stabilesc raporturi juridice distincte prin manifestarea de voință prin care se exprimă voința societară, în principiu, o astfel de manifestare de voință a organelor de conducere nu poate fi disociată de manifestarea de voință a societății. Strict în ipotezele reglementate de lege, în măsura în care sunt depășite limitele mandatului sau manifestarea de voință s-a realizat în afara atribuțiilor conferite organelor de conducere prin lege și/sau statutul societății, se face o distincție între efectele manifestării de voință asupra societății și asupra organelor de conducere ale acesteia, care au exprimat voința societară, aspect care presupune o analiză concretă a situației de fapt în fiecare caz în parte.

Tribunalul Neamț a opinat că denunțarea unilaterală a unui contract de către organele de conducere ale persoanei juridice, în ipoteza vizată de sesizare, constituie act juridic.

15. Jurisprudența celorlalte instanțe din țară

Curtea de Apel Brașov a comunicat punctul de vedere exprimat de membrii Secției civile a Curții, potrivit căruia denunțarea unilaterală a unui contract este un drept recunoscut în condițiile art. 1.276 și 1.277 din Codul civil. Din datele speței nu rezultă existența unei denunțări unilaterale, ci a unui fapt ilicit constând în interzicerea accesului la spațiul unde se află deșeurile. În condițiile în care societății aflate în insolvență i s-a numit un lichidator judiciar, cum este cazul în speță, acesta din urmă este singurul îndrituit să conducă persoana juridică, așa cum dispune expres art. 25 lit. b) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, cu modificările și completările ulterioare, respectiv art. 64 lit. b) din Legea nr. 85/2014, și are dreptul să denunțe contractele încheiate de debitor conform dispozițiilor de la lit. e) din aceleași articole.

Curtea de Apel București a comunicat următoarele:

La nivelul Secției a VI-a civile a Curții, al Tribunalului Ilfov și al Tribunalului Teleorman s-a conturat o opinie majoritară, potrivit căreia o astfel de denunțare unilaterală a unui contract nu reprezintă un fapt juridic ilicit în sensul art. 35 din Decretul nr. 31/1954. Alin. (4) al acestui articol se referă la acele fapte juridice care contravin unor dispoziții legale circumscrise răspunderii civile delictuale. Astfel, s-a apreciat că denunțarea unui contract transpune problema pe tărâmul răspunderii civile contractuale.

În sens contrar, respectiv în ipoteza în care nici legea, nici contractul nu reglementează dreptul de denunțare unilaterală a contractului, aceasta constituie un fapt juridic ilicit, conform art. 35 din Decretul nr. 31/1954, și-au exprimat opinia Tribunalul București, Tribunalul Ialomița și judecătoriile arondate Tribunalului Teleorman. S-a reținut că persoana juridică își exercită drepturile și își îndeplinește obligațiile prin organele sale, în limitele puterilor ce le-au fost conferite.

Curtea de Apel Cluj a comunicat următoarele:

Opinia judecătorilor Secției a II-a civile, de contencios administrativ și fiscal a Tribunalului Maramureș și ai Judecătoriei Baia Mare este că denunțarea unilaterală a contractului în ipoteza vizată de sesizare constituie act juridic, ca manifestare de voință făcută cu intenția de a produce efecte juridice.

Opinia unanimă a judecătorilor Tribunalului Specializat Cluj este că denunțarea unilaterală a unui contract, indiferent de titularul acestei manifestări de voință și indiferent dacă legea și/sau contractul reglementează un asemenea drept, este întotdeauna un act juridic, reprezentând o manifestare unilaterală de voință efectuată cu intenția producerii de efecte juridice, ceea ce se încadrează în definiția actului juridic unilateral. Dacă și în ce măsură legea și/sau contractul recunosc efecte juridice acestei manifestări de voință, acestea nu sunt împrejurări care să-i schimbe natura juridică.

Curtea de Apel Galați a comunicat că opinia judecătorilor Secției I civile a Curții este că, față de prevederile art. 35 alin. 2 și 3 din Decretul nr. 31/1954, denunțarea unilaterală a unui contract de către organele de conducere ale unei societăți, în ipoteza în care nici legea și nici contractul nu o reglementează, constituie act juridic.

Opinia judecătorilor din cadrul Tribunalului Galați și Judecătoriei Galați este că denunțarea unilaterală a unui contract de către organele de conducere ale unei societăți, în ipoteza în discuție, constituie act juridic, care atrage răspunderea contractuală, și nu răspunderea civilă delictuală.

Judecătorii Secției a II-a civile și de contencios administrativ și fiscal a Tribunalului Vrancea opinează că răspunderea delictuală a persoanelor cu funcții de conducere în cadrul unei societăți nu se poate antrena decât în anumite condiții, având caracter excepțional: fie în situația în care actele sau faptele acestora sunt detașabile de exercițiul funcțiilor lor și actul este încheiat cu depășirea mandatului dat de societate sau este încheiat în afara funcției încredințate, fără legătură cu aceasta, fie în situația în care administratorul a garantat personal datoriile societății. De asemenea, răspunderea față de terți mai poate fi angajată în cazul insolvenței societății. Prin urmare, se impun analiza îndeplinirii condițiilor menționate, raportat la datele fiecărei spețe în parte, precum și analiza întrunirii condițiilor răspunderii civile delictuale de drept comun în persoana organelor de conducere ale societății.

Curtea de Apel Iași a comunicat opinia majoritară a judecătorilor instanțelor arondate, potrivit căreia răspunderea față de terți a administratorilor/organelor de conducere ale societății are caracter excepțional, putând fi angajată doar în situația în care actul este încheiat cu depășirea limitelor mandatului dat de societate sau în situația în care faptul juridic este îndeplinit sau săvârșit în afara funcției încredințate, respectiv fără legătură cu aceasta, precum și în situația în care administratorul a garantat personal datoriile societății sau în cazul insolvenței societății.

O altă opinie este că denunțarea unilaterală în lipsa unor reglementări legale/contractuale constituie fapt juridic ilicit.

O a treia opinie este în sensul că denunțarea unilaterală a unui contract în ipoteza vizată de sesizare este act juridic ilicit.

Curtea de Apel Oradea a comunicat punctul de vedere al Tribunalului Bihor – Secția a III-a contencios administrativ și fiscal, potrivit căruia, în cazul existenței unui contract, denunțarea unilaterală a acestuia reprezintă un act juridic, nu un fapt juridic, care presupune întotdeauna și de principiu lipsa unui raport contractual.

Curtea de Apel Ploiești a comunicat punctul de vedere al Tribunalului Dâmbovița, potrivit căruia denunțarea unilaterală a unui contract de către organele de conducere ale unei societăți, în ipoteza în care nici legea și nici contractul nu o reglementează, constituie act juridic, nu fapt juridic ilicit.

Curtea de Apel Suceava a comunicat opinia majoritară a judecătorilor specializați în materie din circumscripția sa, potrivit căreia denunțarea unilaterală a unui contract de către organele de conducere ale persoanei juridice, în ipoteza vizată de sesizare, constituie act juridic în sensul art. 35 din Decretul nr. 31/1954, văzut ca manifestare unilaterală de voință, făcută cu intenția de a produce efecte juridice, adică de a naște, modifica sau stinge un raport juridic civil concret.

Curtea de Apel Târgu Mureș a comunicat că, în opinia judecătorilor Secției I civile, denunțarea unilaterală a unui contract de către organele de conducere ale persoanei juridice, în ipoteza vizată de sesizare, constituie un act juridic unilateral, fiind o manifestare clară de voință, făcută de una dintre părțile contractante, cu intenția de a produce efecte juridice, mai exact cu intenția de a stinge raportul juridic civil concret născut ca urmare a încheierii contractului. Dacă s-ar considera că denunțarea unilaterală a contractului este doar un fapt juridic ilicit, victima conduitei culpabile ar putea opta, ori de câte ori aceasta ar fi în favoarea sa, pentru repararea prejudiciului astfel produs, pe calea unei acțiuni în răspundere civilă delictuală, ceea ce art. 1.350 alin. (3) din Codul civil interzice în mod expres.

16. Celelalte curți de apel nu au comunicat practică judiciară și nici opinii teoretice ale judecătorilor.

17. Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că la nivelul Secției judiciare – Serviciul judiciar civil nu s-a verificat și nici nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării.

VIII. Jurisprudența Curții Constituționale

18. În urma verificărilor efectuate se constată că instanța de contencios constituțional s-a pronunțat asupra constituționalității dispozițiilor art. 35 din Decretul nr. 31/1954, a căror interpretare se solicită, însă dintr-o altă perspectivă decât cea care interesează prezenta cauză.

IX. Raportul asupra chestiunii de drept

19. Prin raportul întocmit, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, judecătorii-raportori au apreciat că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate a sesizării, prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, în sensul că pricina nu este soluționată în ultimă instanță de completul de judecată al curții de apel care a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție, iar titularul sesizării nu solicită interpretarea unor texte de lege, ci tranșarea aspectelor litigioase din cauza dedusă judecății.

X. Înalta Curte de Casație și Justiție

20. Examinând sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori și chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:

Asupra admisibilității sesizării

21. Potrivit dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, “Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

22. Din cuprinsul prevederilor legale enunțate anterior rezultă că legiuitorul a impus o serie de condiții de admisibilitate pentru declanșarea procedurii sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, condiții care se impun a fi întrunite în mod cumulativ, și anume:

  1. existența unei cauze aflate în curs de judecată;
  2. cauza să fie soluționată în ultimă instanță;
  3. cauza care face obiectul judecății să se afle în competența legală a unui complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului învestit să soluționeze cauza;
  4. ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată;
  5. chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat și nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

23. Deși în cazul prezentei sesizări a Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile sunt îndeplinite condiția privind existența unei cauze aflate în curs de judecată (1) și condiția ca litigiul ce face obiectul judecății să se afle în competența legală a unui complet de judecată al curții de apel (3), se constată că sesizarea nu este admisibilă, deoarece nu sunt îndeplinite și celelalte condiții, și anume:

a)Cauza nu este soluționată în ultimă instanță de completul de judecată al curții de apel care a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție cu pronunțarea unei hotărâri prealabile, nefiind astfel îndeplinită cea de-a doua condiție enunțată anterior.

Litigiul în care a fost formulată sesizarea are ca obiect Cererea înregistrată la data de 12 iunie 2014 pe rolul Tribunalului Bacău, prin care reclamanta X – S.R.L. a solicitat obligarea în solidar a pârâților P.T. – S.R.L. (fostă E.T. – S.R.L.), Y și Z – persoane fizice la plata sumei de 6.889.294,94 lei cu titlu de despăgubiri.

Tribunalul Bacău, prin Încheierea de ședință din data de 7 decembrie 2016, a dispus suspendarea cauzei față de pârâta P.T. – S.R.L., în baza art. 75 din Legea nr. 85/2014, și a disjuns cererea formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâții persoane fizice.

Prin Sentința civilă nr. xxx din 3 mai 2017, Tribunalul Bacău – Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins ca nefondată cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu pârâții persoane fizice.

În prezent, cauza se află în faza soluționării apelului pe rolul Curții de Apel Bacău.

Potrivit regulii generale cuprinse în art. 483 alin. (1) din Codul de procedură civilă1, hotărârile date în apel sunt supuse recursului. Excepțiile sunt cuprinse în alin. (2) al aceluiași articol: “Nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-j), în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 lei inclusiv.2 De asemenea, nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului.”

Potrivit art. 483 alin. (1) din Codul de procedură civilă: “Hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum și alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege sunt supuse recursului.”

Prin art. XVIII alin. (2) din capitolul II secțiunea 2-a din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu modificările ulterioare, s-a stabilit că “În procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi și până la data de 31 decembrie 2015 nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a) –i) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv. (…) “.

Termenul de 31 decembrie 2015 a fost prorogat de către legiuitor inițial până la data de 31 decembrie 2016, prorogare consacrată de alin. (2) al articolului unic din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2015 pentru prorogarea unor termene prevăzute de Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, aprobată prin Legea nr. 117/2016, prin care dispozițiile art. XII alin. (2)art. XIVXVII, art. XVIII alin. (2) și art. XIX alin. (2) din Legea nr. 2/2013 se aplică și proceselor pornite începând cu data de 1 ianuarie 2016 și până la data de 31 decembrie 2016 inclusiv. Termenul de 31 decembrie 2016 a fost prelungit, din nou, până la data de 31 decembrie 2018, intervenția legislativă realizându-se prin alin. (2) al art. I din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 95/2016 pentru prorogarea unor termene, precum și pentru instituirea unor măsuri necesare pregătirii punerii în aplicare a unor dispoziții din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă.

Cum excepțiile sunt de strictă interpretare, iar obiectul litigiului în care s-a formulat prezenta sesizare este o cerere evaluabilă în bani într-un cuantum ce depășește pragul valoric indicat în art. 483 alin. (2)din Codul de procedură civilă, rezultă că hotărârea pe care o va pronunța curtea de apel în soluționarea apelului va fi supusă recursului, prin aplicarea regulii generale cuprinse în alin. (1) al aceluiași articol.

În consecință, Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept constată că nu este îndeplinită condiția de admisibilitate prevăzută de art. 519 din Codul de procedură civilă, potrivit căreia titularul sesizării trebuie să fie învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță.

Prin încheierea de sesizare se susține că dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă pot fi interpretate în sensul că o instanță de apel poate sesiza Înalta Curte de Casație și Justiție cu pronunțarea unei hotărâri prealabile chiar și atunci când litigiul în care s-a formulat sesizarea are deschisă calea recursului, deoarece o atare concluzie ar rezulta din dispozițiile care reglementează procedura hotărârii prealabile în materie penală și care ar trebui aplicate pentru identitate de rațiune.

O astfel de susținere nu poate fi primită. Dispozițiile procedurale penale cuprind o reglementare diferită a normelor de competență și a căilor de atac față de cea existentă în procedura civilă. De aceea, interpretarea art. 475 și următoarele din Codul de procedură penală și a noțiunii de “cauză în ultimă instanță” pe care acest text de lege o cuprinde se va face în raport cu normele de competență și de procedură aplicabile în materie penală.

Interpretarea dispozițiilor legale în materie civilă nu se poate realiza prin aplicarea, prin analogie, a celor din materie penală, chiar dacă ar viza norme de competență ori de procedură.

Rațiunile juridice diferite și domeniile de drept distincte care stau la baza celor două categorii de norme împiedică interpretarea lor prin aplicarea argumentului de analogie, bazat pe identitatea de rațiune ori de motive.

b)Nu sunt îndeplinite nici ultimele două condiții de admisibilitate menționate anterior și care se raportează la cerințele pe care trebuie să le îndeplinească chestiunea de drept ce constituie obiectul sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție cu pronunțarea unei hotărâri prealabile.

Deoarece prin hotărârea prealabilă care se va pronunța în procedura reglementată de art. 519521 din Codul de procedură civilă Înalta Curte de Casație și Justiție va da o rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată, este evident că obiectul sesizării nu poate viza decât interpretarea unei norme legale neclare, incomplete sau necorelate cu alte texte.

Or, din această perspectivă, se constată că titularul sesizării nu solicită interpretarea unor texte legale, ci încadrarea unei situații de fapt în categoria actelor sau a faptelor juridice, cu consecința atragerii uneia sau alteia dintre formele răspunderii civile delictuale. “Calificarea denunțării unilaterale a unui contract de către organele de conducere ale unei persoane juridice, în ipoteza în care nici legea și nici contractul nu reglementează dreptul de denunțare unilaterală, ca fiind act juridic sau fapt juridic ilicit” nu poate constitui obiect al sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție cu pronunțarea unei hotărâri prealabile, chiar dacă în cuprinsul actului de sesizare se menționează că această calificare s-ar face “în sensul art. 35 din Decretul nr. 31/1954″.

Stabilirea naturii juridice a denunțării unilaterale a unui contract, în ipoteza de fapt existentă în litigiul în care s-a formulat prezenta sesizare, este atributul exclusiv al instanței învestite cu soluționarea cauzei, pe baza raționamentelor juridice, prin aplicarea mecanismelor de interpretare a actelor normative.

Pentru a face admisibilă sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție cu pronunțarea unei hotărâri prealabile, “chestiunea de drept” avută în vedere de legiuitor prin prevederile art. 519 din Codul de procedură civilă trebuie să fie una veritabilă, legată de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege, fie din cauză că acest text de lege este incomplet, fie pentru că nu este corelat cu alte dispoziții legale, fie pentru că se pune problema că nu ar mai fi în vigoare.

În niciun caz scopul acestei proceduri nu poate fi tranșarea aspectelor litigioase aflate pe rolul instanței de trimitere, deoarece natura juridică a procedurii hotărârii prealabile nu este cea a unei căi de atac, ci a unui mecanism de preîntâmpinare a unei practici neunitare ce s-ar putea ivi prin interpretarea diferită de către instanțe a unei norme de drept.

24. Pentru toate aceste considerente,

ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE

În numele legii

D E C I D E:

Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea privind pronunțarea unei hotărâri prealabile formulată de Curtea de Apel Bacău – Secția I civilă, în Dosarul nr. 4.299/110/2016, pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: “Denunțarea unilaterală a unui contract de către organele de conducere ale persoanei juridice, în ipoteza în care nici legea și nici contractul nu reglementează dreptul de denunțare unilaterală a contractului, constituie act juridic sau fapt juridic ilicit în sensul art. 35 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice, cu modificările și completările ulterioare?”

Obligatorie, potrivit dispozițiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 12 noiembrie 2018.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *